Despre LOST - Partea I

Dacă pentru explicaţia Lost s-ar găsi un fel de inconvenient truth ? Cred că o bună parte din fani ar fi dezamăgiţi. Chiar dacă nu mă refer la genul de dezvăluire ca cea din filmul An inconvenient truth, al fostului vicepreşedinte american proaspăt câştigător al Nobelului pentru Pace, se poate găsi o legătură şi în această direcţie. (Al Gore a avut, printre altele, şi acţiuni în direcţia dezvoltării şi promovării Internetului - mijloc prin care rusul afla noi informaţii din lumea exterioară). Ce legătură au aceste lucruri cu Lost ? Deşi nu sufăr deloc de scenarită (cum am să vă explic eu mai târziu) m-am gândit la două idei. Acest film produs de Al Gore coboară standardul înalt al explicaţiilor ştiinţifice a (în opinia mea) celei mai grave probleme cu care se confruntă astăzi Omul ca specie - anume Global Warming sau încălzirea globală, spre receptorul nepretenţios al omului mediu, arătându-ne prin calea celei de-a şaptea arte un adevăr destul de incomod. Ne sinucidem. Şi încă de când scoţianul Watt a îmbunătăţit substanţial motorul cu abur, nu de ieri, de azi. Deşi singurul lucru imperfect din natură e Rasa Umană - după cum zicea cineva, totuşi, vrând-nevrând trebuie să ne organizăm cumva pentru a căuta antidotul, a inventa siringa sau a găsi mecanismele fiziologice de adaptare la extincţie. Şi care este oare singura cale de a găsi ceva în nebuloasa înconjurătoare, de a depăşi situaţiile în care suntem pierduţi, de a inventa un anumit lucru conştient sau inconştient ? Experimentul. Poate că acel Alvar Hanso este cel care a iniţiat această procedură experimentală izolată a cărei scop putem doar să-l bănuim. (Să sperăm doar că respectivul nu este directorul institutului de boli mentale în care au fost internaţi Libby şi Hurley). Poate că acest adevăr incomod a fost ştiut încă din anii ’60 de responsabilii SUA şi ONU, iar individul respectiv a fost însărcinat să pună bazele unui proiect pentru găsirea leacului maladiei. Cel de-al doilea aspect în legătură cu această primă temă abordată este legat de un efect în lanţ al încălzirii globale, prezentată de altfel în filmul ştiinţific mai sus amintit. Este vorba despre o apariţie în treacăt a problemei topirii calotei glaciare, ce are ca efect imediat micşorarea spaţiului vital al urşilor polari. Aceştia sunt mai nou nevoiţi să parcurgă distanţe mari pentru descoperirea prăzii şi a bucăţilor din banchiză, aventuri care se încheie din ce în ce mai des cu moartea lor prin înecare. Însă există şi alte voci care consideră că moartea urşilor polari a survenit din cauze meteorologice (furtuni extreme). Ce ar fi dacă un astfel de urs polar ar fi ajuns, pe o bucată din banchiză în continuă topire, tocmai pe la latitudini temperate spre calde şi a eşuat, extenuat, pe o insulă tropicală din Oceania ? Iar după ce a fost nevoit să supravieţuiască în acel mediu ostil lui, s-a adaptat. Şi nu se mai apropie niciodată de apă. Căci cel care a naufragiat o dată, se teme şi de ape liniştite …

Acestea sunt micile amănunte care încearcă să explice marea teorie. Asta înseamnă să suferi de scenarită. Bine recunosc, poate pentru marii-marii pasionaţi ai serialului Lost, scenarita nu este o boală, ci un remediu pentru chiar afecţiunea cronică reprezentată de însuşi serialul cu pricina. Această maladie - Lost (în sensul bun) provoacă puseuri de tensiune - episoade, pentru telespectatorii români - săptămânale (dacă te uitai pe Tvr 1 sau Axn, sau mai dese pentru internauţi). Astfel s-a transformat această scenarită în însuşi medicamentul care îi scapă pe fanii Lost de sevrajul curiozităţii şi neliniştii provocate de fiecare episod în parte. Cei flămânzi de Lost nu mai suportă gândul că nu pot sparge bariera aceea sonică şi transcendentală care îi desparte de adevărul mult aşteptat, de marea revelaţie. Exact ca un bulimic (departe de mine aluzii nepotrivite !) care foloseşte Prozac pentru reducerea supraalimentaţiei. Fanul Lost suferă ! Şi eu am suferit, încă mai sufăr, dar am găsit un drops cu gust de mister care mă linişteşte. Un adevărat fan Lost are - cel puţin în timpul vizionării celor patruzeci şi cinci de minute săptămânale pe Axn, după cum m-am chinuit eu însumi - un comportament obsesiv-compulsiv. Însă doar asupra zgomotelor exterioare, din cameră şi fâţâirii cuiva prin faţa ecranului televizorului. Cred că cei mai mulţi fani au căpătat o dependenţă de acest medicament minune - nu Prozac (staţi liniştiţi !), ci scenarita. Fiecare încearcă să creeze teorii care mai de care mai originale asupra serialului. Dar atenţie - asupra întregului serial Lost, asta cuprinzând şi ultimele serii (cele încă ne-filmate, poate). Se încearcă a fi găsită o viziune de ansamblu. Toate minţile încearcă să pătrundă acolo unde încă nu este încă nimic, adică în viitorul serialului. Eu sunt sigur că scenariştii nici nu au pus pe hârtie seriile 5 şi 6. Unii nutresc sentimentul că poate ei înşişi oferă sugestii de continuare a serialului pentru seriile următoare. Nu e nimic greşit, însă nu cred că scenariştii se mai abat de la firul lor narativ împământenit încă de la turnarea primului episod. Şi eu m-am gândit că poate creatorii citesc forumurile internaţionale Lost în căutare de noi soluţii pentru ieşirea lor din impas. Dar asta în niciun caz nu cred că se petrece. Poate doar dacă vor să se mai amuze în concedii !

Nu pot nega însă faptul că se poate ca, din multitudinea de ipoteze conturate în jurul misterului principal să nu existe şi una care să se apropie de ceea ce au ca linie directoare creatorii Lost. Sau poate că şi există o anume teorie, deja explicată pe forumuri, care este întru totul asemănătoare cu cea păstrată în seifuri americane. E imposibil să nu fie aşa ! Mi-a fost de ajuns să intru o dată pe un forum internaţional (asta acum câteva zile, pe 13.10.07 mai precis) şi să rămân uluit de câte şi mai câte grand theories erau postate acolo. Problema este însă alta ! Cum o putem identifica pe cea adevărată, pe cea de la care au pornit şi creatorii serialului. E simplu să aminteşti în acest moment de mixtura dintre filmul Naufragiatul cu Tom Hanks şi reality show-ul Survivor, de pe Axn. Asta nu este decât sigla inscripţionată pe Cutia Pandorei - seiful adevărului aflat în studiourile de producţie. Tocmai mi-a venit în minte o întrebare pentru cei mai împrieteniţi cu Internetul decât mine sau poate nici nu e nevoie de asta pentru a răspunde. Există vreo legătură între serialul Lost şi Steven Spielberg ?! Dacă nu, stau şi mă gândesc cum s-a putut ca tocmai el, să nu fi participat la crearea acestui serial cu implicaţii şi trimiteri atât de profunde. În fine, vreau să lămuresc a doua temă a acestui (sper nu) plicticos articol … Nu cred că este cea mai utilă practică, aceasta: să se găsească explicaţia întregului serial când noi am vizionat decât primele 3 părţi ! Ştiu că poate suna paradoxal. Dar nu este deloc aşa.

Uitaţi cum stau lucrurile prin optica mea. Creatorii Lost acţionează ca un matematician care trebuie să unească două puncte dispersate în spaţiu şi în timp. Începutul şi sfârşitul. Au început deja în decembrie 2004. Ca în teoria Big Bang-ului totul este concentrat într-o singură particulă. După explozie, din acea fugă a galaxiilor savanţii au dedus imediat punctual terminus al evoluţiei existenţei. Aşa şi scenariştii. Încă de la debutul primului episod au ştiut cum se va termina serialul. Forumurile internaţionale nu cred că le mai vin în ajutor, sau cine ştie … ! Cred că deja s-au gândit şi la ultima secvenţă din ultimul episod, nu ştiu unde am citit asta - era ceva despre un iris, un ochi …, în fine. Ideea este că noi tot încercăm un lucru inutil prin strădania de a găsi tot felul de explicaţii - raţionale - tuturor amănuntelor prezentate până acum, dar prinse însă în ţesătura narativă finală. E ca şi cum am face o mâzgăleală cu pixul pe o foaie (fără să avem nimic în minte) şi nu ne-am opri din când în când pentru a încerca să identificăm oarece figuri, semne, simboluri realizate până atunci, care să ne atragă atenţia că deja s-a conturat o imagine interesantă acolo şi că, dacă mai continuăm mişcarea pixului s-ar putea să stricăm întreaga reprezentare. Lost este ca un desen complicat pe care noi ni-l reprezentăm şi e păcat să nu ne oprim din când în când încercând să vedem ce putem înţelege din el în chiar stadiul în care l-am lăsat în acel moment. Nu trebuie să ne gândim la ce urmează să mai completăm, ci la ce putem identifica pe actuala schiţă, pe crochiu, exact la acest stadiu al evoluţiei spre întreg (doar interpretarea acelor câteva liniuţe, şi nu a ansamblului din care bănuim că fac parte). Trebuie să ne bucurăm de fiecare nuanţă sau tuşă de până atunci şi să explorăm semnificaţiile lor intrinseci, fără a ne chinui să îl integrăm în întreg. La ce folos să te pierzi în forţări inutile de a-ţi imagina cum va arăta acel desen abstract la final, când îţi poţi îmbogăţi imaginaţia şi mintea cu interpretările viitorului tablou în diferite lui stadii de lucru.

↑ sus     ≡ comentează articolul Bogdan Andronache - 23 octombrie 2007