Despre LOST - Partea a III-a

Găsesc o asemănare a serialului Lost cu filmele lui M. Night Shyamalan. Vă mai amintiţi de filmele The sixth sense şi The village ? Al doilea dintre ele mi-a schimbat maniera de abordare şi înţelegere a unui film. Cred că l-am văzut înainte să apară Lost. Obţinusem un bilet gratuit la cinematograful Corso, în cadrul unui Festival Studenţesc - în luna octombrie sau noiembrie a anului 2003 sau 2004, nu mai ţin minte precis. Am fost singurul din grup care a ieşit schimbat de la filmul acela. Nimănui nu-i plăcuse, poate doar ideea generală, apoi la final, după ce înţeleseseră despre ce fusese vorba cu adevărat, răspundeau doar : da, frumoasă răsturnare de situaţie şi atât ! Cred că se pot face multe paralele cu Lost. De acolo am deprins maniera acesta de a înţelege un astfel de serial. Deşi nu răsturnarea neaşteptată de situaţie din final m-a atras la filmul The village, se poate ca şi serialul Lost să aibă o explicaţie de încheiere în aceeaşi manieră surprinzătoare. Cine erau acei oameni captivi acolo, în poiana aceea a lui Iocan, în mijlocul acelei păduri ? Nu erau nişte naufragiaţi într-un alt timp, acela al evului mediu sau mai degrabă al începutului secolului nouăsprezece, căci americanii apăruseră în evul mediu. Semnificau însăşi omenirea. Câteva teorii se ţeseau şi în jurul acelui scenariu. Dar cum finalul şi adevărul lui ţi se revelau peste 100 de minute şi nu 4 ani ca în Lost, merita să fac supoziţii pe marginea subiectului. Diferenţa este că asupra filmului Satul interpretările se puteau face doar după terminare şi nu în timpul vizionării. Pe când la Lost diferitele scenarii se fac doar în timpul derulării serialului şi nu după terminarea lui, când orice mister şi interpretare simbolică îşi vor pierde însemnătatea. Acei naufragiaţi într-un sat aruncat înapoi în timp erau înconjuraţi de un fel de şir din făclii şi de nişte posturi de supraveghere. Nu seamănă acest lucru cu gardul sonic sau ce era acela ce înconjura facilităţile celorlalţi ? Locuitorii satului erau terorizaţi de nişte entităţi care dădeau târcoale poienii, dar nu puteau trece de acea barieră de la marginea pădurii. De printre copaci, se auzeau tot felul de zgomote înfiorătoare, un murmur venit dintr-o altă lume. Nu este acesta şuierul şoaptelor pe care naufragiaţii îl auzeau câteodată ? Nu se simţeau losties terorizaţi de ceilalţi ? Simbolic vorbind, satul, respectiv naufragiaţii pe insulă, erau înconjuraţi de un fel de barieră de protecţie împotriva lumii exterioare. La fel cum omul este mărginit de o cenzură transcendentală în căutarea lui continuă a adevărului ! Naufragiaţii semnifică, în acest stadiu al serialului (sunt de acord că spre final vom descoperi iarăşi pragmatismul scenariştilor americani) însăşi specia umană, această trestie gânditoare care nu poate pătrunde cu propriile forţe înţelesul şoaptelor venite de dincolo să îi atragă atenţia asupra Adevărului. Până la final, sătenii aleg o fată oarbă pentru a înfrunta pericolul şi a ajunge în cel mai apropiat sat. De acolo trebuia să ia nişte medicamente pentru a-l trata pe cel iubit (dar curajos), rănit de însuşi nebunul satului (cel care întrupa de fapt creaturile care bântuiau împrejurimile). Oarba simbolizează însuşi omul - naufragiatul care, lipsit de unele îndemânări (aflat evident în crunt dezavantaj) porneşte să înfrunte pericolele insulei pentru a descoperi adevărul şi a se salva. Fata ajunge până la gardul înalt, îl depăşeşte, la fel cu supravieţuitorii zborului 815 trec peste gardul sonic, iar apoi ajunge faţă în faţă cu extraordinarul adevăr. Însă nu reacţionează în niciun fel, deoarece nu îl poate percepe - vedea. Satul era de fapt amplasat într-o rezervaţie pe deasupra căreia nu aveau voie să survoleze avioane. Fusese înfiinţat ca un domeniu de cercetare universitară de către un profesor care dorise să se rupă de lumea modernă, de civilizaţie şi să încerce dacă este posibilă o viaţă fără anumite deprinderi ale omului modern. Un fel de Survivor din epoca modernă (nu contemporană) fără a avea nici măcar medicamentele necesare unei infecţii serioase. Deci adevărul era deja la unul dintre ei, dacă nu chiar mai mulţi. Şi în Lost adevărul poate fi deja la unul dintre personaje, dacă nu la Ceilalţi, poate chiar la unul dintre naufragiaţi, deşi mai puţin probabil. Altfel spus Adevărul e spart într-un puzzle, Ceilalţi l-au văzut în întregimea lui (poate chiar au participat la despicarea fragmentelor), iar acum urmăresc cum pasagerii zborului încearcă să răzbată spre evadare şi cunoaştere.

Cineva spunea Natura este o staţie radio nelimitată, prin care Dumnezeu ne vorbeşte tot timpul, trebuie doar să alegem postul potrivit. În stadiul în care ne aflăm cu serialul, mie îmi place să-mi închipui teoria Purgatoriului (deşi am impresia că responsabilii americani ai Lost au negat-o !). Dacă au spus adevărul înseamnă că iese la iveală pragmatismul care i-a caracterizat întotdeauna în scenariile cinematografice. Nu lasă lucrurile ambigue şi în niciun caz fără o explicaţie raţională. Aş prefera un final ca în filmul The Forgotten cu Julianne Moore, nu neapărat o conspiraţie guvernamentală în care un avion plin cu copii este răpit de extratereştrii, ci maniera iraţională a scenariului care nu lămureşte pe deplin spectatorul. Te obligă să te întrebi asupra altor explicaţii raţionale, fără să iei în calcul şi varianta că poate misterul este mijlocul înţelegerii adevărului. În Lost comunicarea se realizează prin intermediul staţiilor radio de cele mai multe ori. Natura - jungla este însăşi o staţie de emisie, iar şoaptele misterioase constituie informaţia venită pe o anume lungime de undă imposibil de recepţionat de naufragiaţi, deoarece nu au auzul format pentru a capta scurgeri din cealaltă dimensiune (oricare ar fi ea, poate nici nu este vorba de lumea de dincolo, ci de acesta privită doar printr-o altă optică, poate psihanalitică !).

În Lost, misterele sunt ca o lumină de veioză aruncată pe întregul puzzle. Sau pe fragmentele care aşteaptă încă să fie îmbinate. Flashback-urile constituie configuraţia sub care trebuie aranjate bucăţile pentru a înţelege ceva din imaginea de ansamblu. Ar interveni o problemă ciudată dacă o să identificăm lumina misterelor căzând şi prin flashback-uri ! Sper să nu se complice într-atât firul narativ.

Şi dacă tot am ajuns la apariţiile inexplicabile, îngăduiţi-mi să vă mai reţin cu un aspect cât se poate de inedit. Dar nu are legătură neapărată cu misterele de pe insulă, ci mai degrabă cu întreaga semnificaţie a teorie mele că orice dezlegare a serialului incluzând şi seriile viitoare este inutilă şi nu face bine decât celor care se mândresc cu o logică a la Cristian Tudor Popescu şi sunt capabili să explice raţional toate amănuntele şi chichiţele.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Toată lumea şi-a dat seama că aceste cuvinte sunt primele versuri din poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii a lui Lucian Blaga. Deşi pare o poezie de clasa a X-a, la a doua privire se descoperă secrete nebănuite. În continuare am să încerc să reliefez (după priceperile mele de profesor de geografie) legăturile dintre serialul Lost şi filosofia lui Lucian Blaga. Ce poate însemna corola de minuni a lumii, dacă nu suita de mistere care străbat insula, nu neapărat fumul negru sau harta de pe uşa adăpostului, ci mai degrabă legăturile şi trimiterile (pe care le-am subliniat mai sus) către temele universale, majore de meditaţie asupra finalităţilor omului sau sufletele rătăcind în lumea de dincolo ?! Ce înseamnă şi nu ucid (nu se referă la faptul că au fost omorâţi câţiva dintre ceilalţi de către naufragiaţi, poate şi invers, şi nici cum a trecut la cele sfinte Mr. Eko) dacă nu faptul că misterele nu constituie elemente şocante pentru cei de pe insulă şi nici nu-şi fac din dezlegarea lor un scop primordial ? Cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea ne reprezintă pe noi, telespectatorii, care nu suntem invitaţi să dezlegăm acele mistere ca pe nişte jocuri Sudoku sau rebusuri alambicate, ci mai degrabă să trăim alături de ele şi să le înţelegem în deplinătatea aspectului general. Să le asociem cu nişte amănunte inexplicabile pe care le întâlnim şi în viaţa noastră de zi cu zi. Nu încercăm să ni le explicăm, pentru că viaţa decurge liniştit, la fel de bine şi printre ele. Naufragiaţii sunt în căutarea adevărului şi a evadării (nu toţi ! vezi John Locke), dar nu se cramponează, nu pierd vremea să discute şi se despice firul în zece pe marginea unor aşa zise mistere. Ele fac parte din însăşi calea spre adevăr, sunt chiar unele din pietrele încrustate pe potecă, n-ai cum să le scoţi de acolo pentru că altfel ai pierde cărarea. Flori - vegetaţia tropicală, de junglă a insulei ; ochi - norul pare să le provoace nişte amintiri, odată chiar a scos un sunet de fotografiere dacă nu mă înşel ; buze - şoaptele murmurate de nişte buze străine, pe lângă faptul că îţi înfiorau coloana vertebrală, pot fi interpretate ca nişte călăuze invizibile ce îţi indică unele devieri de la poteca spre adevăr, nişte erori, ecouri ale experimentului eşuat ; iar morminte - au relevanţă privite prin prisma vieţii de dincolo (ceea ce tot spunea Des cu another life) sau prin faptul că nu este o limită prea clar definită între viaţă şi moarte. … şi tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari - exprimă clar faptul că există câte o răsturnare majoră de situaţii la finalul fiecărei serii. Nu răzbim cu explicaţia logică a câte unui mister, că apare altul şi mai mare. Un mister (dacă se poate considera aşa) de proporţii este considerat cel de la finalul părţii a doua, când aflăm ceva mai multe despre ceilalţi (inclusiv bănuim că nu sunt ei ceea ce par - doar nişte barbari cu haine soioase) şi vedem cum pleacă spre necunoscut. Un mister rămâne peste timp prin însăşi valoarea lui simbolică şi nu prin faptul că omul nu este în stare să-l descifreze.

Blaga spune că omul se defineşte ca om deplin doar prin proiecţia vieţii lui în orizontul misterului. Existenţa noastră este guvernată de hazard, ne izbim de mistere - iluzii la tot pasul, iar trăsăturile lor contradictorii ne zăpăcesc şi ne zădărnicesc încercările de a le explica raţional. El vorbea de o matrice stilistică cu care noi înţelegem lumea într-un mod raţional; sugerează faptul că tot ce ne este necesar pentru cunoaştere se găseşte deja în noi. Pendulând astfel între cunoaşterea subiectivă şi cea obiectivă (dată de acest a priori din constituţia noastră), Blaga a iniţiat o explicaţie metaforică a imposibilităţii pătrunderii misterelor de către om, nu din cauza neputinţei lui, ci pentru că Marele Anonim i-a instaurat o cenzură transcendentală. Astfel şi insula este guvernată de o cenzură transcendentală care nu le dă posibilitatea naufragiaţilor să afle scopul prezenţei lor acolo şi realizează posibilităţile lor minime de evadare, de salvare. Acest Mare Anonim - identificat poate cu Jacob sau cu Ben, a instaurat această stare de cenzură asupra noilor locuitori ai insulei - supravieţuitorii zborului 815. La fel cum omul este cenzurat în gândire de transcendental. Tocmai pentru a explica aceste inadvertenţe în înţelegerea nepătrunsului intervine dogmaticul. Dogmele insulei au luat naştere pentru a-i obişnui pe naufragiaţi să trăiască alături de acele mistere contradictorii şi să îşi urmeze calea spre adevăr fără să le fie frică de apariţiile lor neaşteptate. Misterele s-au transformat în dogme ; în primul rând acel nor negru, care poate fi un fel de duh sfânt care intervine când cineva nu urmează calea cea dreaptă - (dar nu înţeleg de ce tocmai Eko a fost luat, care începuse să construiască chiar o bisericuţă din lemn, întrupare clară a unei religiozităţi acerbe ?). Poate că norul este de fapt semaforul spre Iad. Ideea este că Lucian Blaga ne îndrumă să alegem dual. Există astfel două căi, alternative : o cunoaştere pasivă, în care convieţuieşti paşnic cu misterul, chiar dacă nu îl poţi pătrunde pe de-a-ntregul. Aceasta este calea urmată de naufragiaţi. Iar cea de-a doua se referă la o cunoaştere activă : la care despici miezul problemei pentru a te izbi de alte nebănuite mistere înăuntru (la fel ca atomul care mai cuprindea şi el câte ceva înăuntrul lui). Acesta este calea urmată de telespectatorii Lost. Urmăresc să dezlege un mister, iar după ce cred că l-au explicat raţional, li se aduce în faţa ochilor un altul, şi mai profund.

Cred că lui Lucian Blaga i-ar fi plăcut mult să urmărească serialul Lost !

În cele de mai sus am încercat să vă conturez câteva idei care mi-au trecut prin minte în legătură cu serialul Lost. Închei cu speranţa că nu v-am plictisit şi vă rog să-mi scuzaţi eventualele greşeli de orice fel ar fi ele !

Cu simpatie, Bogdan Andronache !

↑ sus     ≡ comentează articolul Bogdan Andronache - 25 octombrie 2007